SCRITORI CELEBRI.

Cecelia Ahern: „Mi-ar plăcea foarte tare să vizitez România“

 Despre autoare: O scriitoare fenomen, care a cucerit lumea în anul în care și-a sărbătorit majoratul, Cecelia Ahern scrie cărți la granița dintre chick-lit și romance. PS Te iubesc a intrat în zeci de topuri naționale de vânzări și a reprezentat atât debutul, cât și primul pas către consacrarea internațională. Un interviu în exclusivitate, în care povestește despre scris, venirea pe lume a celui de-al doilea copil, plăceri vinovate și cărțile sale.

 

Interviu:

 

Testul dumneavoastră de maturitate, la 21 de ani, a fost romanul PS I love you, un succes editorial mondial. Vă amintiți primul draft al cărții și de câte ori l-ați schimbat?
Și acum scriu tot ca la început. Am scris PS I Love You pe caiet, fiecare capitol, după care l-am scris la computer. Am revizuit materialul printat, am făcut corecturi, apoi am trecut la capitolul următor. Sigur că din când în când mă întorceam și parcurgeam cartea de câteva ori înainte de a o trimite publisherilor. Am făcut corectură la prima mână, corectură de frază, de literă. Până ajunge în faza finală, învăț pe dinafară fiecare roman.

Am citit că la debutul dumneavoastră presei nu i-a venit să creadă că ați scris o carte atât de bună. E adevărat?
Da, pentru că aveam 21 de ani și scriam despre emoții profunde pe care mulți oameni poate că nu le-ar vedea puse pe hârtie. E dezamăgitor să vezi că oamenii sunt atât de naivi încât să creadă că vârsta este legată de abilitatea de a simți, de a avea experiențe, de a rezona, de a avea imaginație și talent. Talentul scriitoricesc nu te lovește brusc în ziua în care împlinești 30 de ani, e ceva nativ. Eu am scris din copilărie, am făcut asta din plăcere, nu pentru că într-o zi mi-am zis să încerc ceva nou. E trist că vârsta e un factor de selecție a autorilor.

Tatăl dumneavoastră, Bertie Ahern, a fost Taoiseach (premier) în guvernul irlandez. Cum e să crești lângă un om atât de important?
Am fost o norocoasă, sunt foarte mândră de toate realizările sale. Îmi plăcea să îl urmăresc la televizor, să îl însoțesc, să văd cum lucrează și cât de mult de implică și cum credea în a-i ajuta pe ceilalți. Sunt mândră și onorată că-i sunt fiică.

…și care sunt valorile pe care vi le-a transmis?
Tatăl meu este foarte realist și crede că numai munca serioasă conduce la reușită; cred că am preluat asta de la el.

Scrieți cam un roman pe an, cred că e destul de greu. Cum vă documentați pentru cărțile dumneavoastră?
Mă concentrez mult când scriu. Lucrez intens și dacă am totul structurat, scriu repede. Înainte de scris petrec o vreme cu personajele și povestea. Îmi place să aștept până ce le văd vii și puternice în mintea mea, până când are fiecare o voce distinctă și pot să văd scenele foarte clar. În clipa în care nu mă mai pot gândi la altceva, când sunt subjugată de poveste, mă apuc să scriu și totul merge strună.  Nu e ceva ce se întâmplă în fiecare zi, am săptămâni mai bune și mai puțin bune, dar am învățat să am răbdare!

V-a plăcut filmul „PS I love you“? Au ales bine protagoniștii (n.r. Hilary Swank, Gerard Butler, Lisa Kudrow)?
L-am adorat! Nu mi-a venit să cred că Hilary Swank, dublu laureată cu  Oscar, a ales un rol în acest film. Am fost mândră de adaptare și recunosc că am plâns de fiecare dată când am văzut filmul.

Sunteți și o cititoare avidă. Ce genuri literare preferați și ce citiți în vara aceasta?
Prefer ficțiunea și thrillerele sunt favoritele mele. Îmi plac romanele lui Karin Slaughter și ale lui Lee Child. Am citit și romance, gen Soția călătorului în timp de Audrey Niffenegger, dar și The Particular Sadness of Lemon Cake de Aimee Bender. Îmi place când autorii aleg un unghi de abordare original, diferit de tot ceea ce s-a scris până la ei.

Încă mai dansați step? 
Acum, cînd mai am puțin și nasc, am luat o pauză de la dans, dar abia aștept să mă reapuc!

Ați contribuit la realizarea serialului de comedie „Samantha Who?“ pentru televiziunea americană. Cum a fost experiența scrisului pentru micul ecran?
A fost foarte interesant. Eu am creat personajele și povestea, iar o echipă americană a dezvoltat scenariile. După aceasta, am mai creat personaje pentru serialul „Three Wise Women“ al Hallmark TV Channel și lucrez la ceva asemănător pentru rețeaua germană ZDF.

Cât de important este finalul unei cărți?
Mereu am știut finalul, dinainte să mă apuc de scris cartea. Pentru mine este important să am o direcție, să știu unde vreau să ajung cu personajele, care va fi tonul cărții, cum vreau să se simtă cititorul, cum sunt personajele, de câte obstacole au nevoie până ajung acolo unde trebuie. Nu cred în convenționalele finaluri fericite – nu scriu despre femei care caută iubirea și își găsesc făt-frumosul într-o zi. Cele mai bune finaluri pentru mine sunt acelea în care personajele găsesc speranță, iar cititorii simt și ei același lucru.

Cum construiți personajele cărților dumneavoastră?
La început am doar o idee, după care încep să caut personajele potrivite ei. Folosesc povestea pentru a ghida personajele. De exemplu, pentru cea mai recentă carte a mea, The Time of My Life, în care viața se întrupează într-un personaj și vine să dea lecții celorlalte personaje, am găsit-o pe Lucy, care petrecuse zece ani ignorându-și propria existență, evitând problemele, până la momentul în care trebuie să le înfrunte, la propriu.

Care vă sunt plăcerile vinovate în timp ce scrieți?
Aprind lumânări parfumate și beau multă cafea decofeinizată!

Considerați că recenziile sunt importante pentru un scriitor?
E minunat să te laude cineva, dar eu nu prea citesc recenziile. Nici pentru cărțile mele, nici pentru ale altora, fiindcă nu cred că părerea unui singur om îmi poate dicta cum să mă simt. Mai bine citesc respectiva carte sau văd filmul. Părerile oamenilor sunt dictate de experiențele lor personale, care pot sau nu să fie relevante și pentru mine.

Scrieți foarte mult despre dragoste și relații. Vă gândiți să abordați o temă nouă într-un viitor roman?
Întotdeauna mi-am dorit să scriu un mystery cu crime și atmosferă întunecată. Am crescut urmărind „Columbo“, „Murder She Wrote“ și „Diagnosis Murder“ și mi-au plăcut foarte mult aceste povești.

Ce știți despre România? Plănuiți să ne vizitați în curând?
Nu am fost niciodată în România, însă mi-ar plăcea foarte tare să vă vizitez. Știu că este o țară frumoasă, cu oameni prietenoși, pentru că știu câțiva români care locuiesc în Irlanda. Poate voi veni în curând și voi fi norocoasă să îmi întâlnesc cititorii. Cu cât mai mult feedback primesc, cu atât mai bine!

Adrian Onciu: „Înainte de a scrie romanul știu exact cum începe, cum evoluează și unde se termină“

 

 Adrian Onciu este autorul thrillerelor Cercul Kagan, Afacerea Alzira și Templul negru. Fost jurnalist de investigație, Adrian Onciu face pionierat într-un gen literar dominat până acum doar de traduceri. Un interviu în exclusivitate pentru BookMag:

 

Cercul Kagan, romanul dvs. de debut, a fost numit primul thriller românesc. Cum ați trăit acest prim succes editorial?
Scriitorul si publicistul Liviu Antonesei crede că Cercul Kagan ar fi, citez, „primul thriller romînesc care să-și merite pe deplin numele și care poate sta fără complexe în preajma marilor maeștri ai genului“. Îmi este greu să îl contrazic. Cercul Kagan a fost foarte bine primit de iubitorii de thriller & mistery, inclusiv de presă, în condițiile în care până prin 2007 literatura română de suspans era sublimă, dar nu exista. Faptul că i-am convins pe cititori că Cercul Kagan este la fel de bun ca romanele anglo-americane de succes, pentru mine a fost un semn că am realizat ceea ce mi-am propus. Și că trebuie să merg mai departe. Celor care încă nu au citit cartea le pot da doar unul dintre motive: Grupul Bilderberg, așa-numitul guvern mondial din umbră, seamănă ca două picături de apă cu Grupul Steigenberger, din Cercul Kagan.

Cum v-ați decis să abordați un gen care în România era reprezentat doar de traduceri?
Ca să fac o comparație, când am scris primul meu thriller, pe parcursul anului 2006, a fost ca și cum mi-aș fi deschis în România, undeva pe lângă Iași, o fabrică de automobile care să concureze cu Mercedes. Nu aveam un reper în literatura română, așa că a trebuit să iau drept exemplu romane cu mare succes la public traduse din engleză. De ce am ales genul thriller și nu horror sau SF? Poate pentru că am fost jurnalist de investigație, înainte de a deveni scriitor. Iar în orice investigație, există un dram de suspans, un dram de acțiune și niște personaje suficient de interesante. Restul ține doar de autor pentru a rezulta un thriller de calitate.

Câtă vreme v-ați documentat pentru primele două romane  - Cercul Kagan și Afacerea Alzira?
Probabil nu spun o noutate. Cu ajutorul internetului, scriitorii și-au ușurat foarte mult munca de documentare. Dacă mă întrebați cât mi-a luat să aflu, de exemplu, în ce an și la ce hotel a avut loc prima întrunire a Grupului Bilderberg, vă răspund imediat. Mai puțin de un minut. Adunați toate informațiile din Cercul Kagan și Afacerea Alzira și veți vedea că documentarea nu a durat chiar o veșnicie. Ce-i drept, mi-ar fi plăcut să mă documentez la fața locului, prin Europa și America, dar ar fi trebuit să-mi vând apartamentul pentru o astfel de excursie. Și am mari dubii că mi-ar fi ajuns banii…

Cum începeți fiecare nou roman? Porniți de la idee, aveți în minte anumite personaje ori scene?
Cercul Kagan a avut ca punct de plecare un articol de presă. La Templul Negru, cred ca hotărâtoare a fost parcurgerea unei cărți care m-a inspirat. Cunoscutul scriitor american Stephen King spunea că ideile îi vin și se dezvoltă pe măsură ce scrie un roman. În cazul lui, poate că așa este. Nu am dovezi să îl contrazic. Pentru mine însă, lucrurile sunt cumva mai bine ordonate. Înainte de a scrie romanul, știu cu destulă exactitate cum începe, cum evoluează acțiunea și unde se termină. Știu ce personaj moare la un moment dat și cine scapă. În cazul romanelor mele, nu scapă cine poate, ci doar cine hotărăsc eu în schița pe baza căreia construiesc intriga. E drept, sînt și exceptii. Dar foarte puține.

Din temele romanelor dvs. deduc că sunteți un jurnalist pasionat de politica internațională și de controversele care au zguduit istoria ultimului secol.
Ca jurnalist de investigație, am scris foarte puțin despre politică. Și aproape deloc despre politica internațională. Dar așa cum bine ați sesizat citind cărțile mele, mă pasionează politica internațională. De ce mă pasionează? Unul dintre motive ar fi și faptul că aproape orice hotărâre importantă luată de marii actori politici globali are repercursiuni directe și asupra noastră, a românilor. Trebuie să știm că nivelul de trai, prezentul și viitorul nostru depind într-o bună măsură de ceea ce fac sau nu fac politicienii europeni ori americani. Aici îi puteți include și pe lobby-știi din preajma politicienilor respectivi.

Care sunt maeștrii dumneavoastră literari?
Ca să glumesc puțin, Ion Creangă. Dar să știți că nu-i chiar o glumă…

Dacă ar fi să faceți un top al celor mai importanți autori de thriller & mystery, cum ar arăta?
Nu mi-am propus să fac un top. Dintre cei pe care îi citesc cu plăcere i-aș aminti pe Jeffrey Archer, John le Carre, John Grisham, David Baldacci.

Spuneați într-o declarație mai veche că în perioada 1988-1989 nu vă vedeați scriind nici o știre, darămite un roman sau un scenariu. Cum a început cariera dumneavoastră jurnalistică?
A început printr-o întâmplare. Eram student la Calculatoare când m-am dus la o selecție pentru un post de tehnoredactor la ziarul Opinia din Iași. Cei de acolo aveau nevoie și de reporteri, iar intuiția redactorului-șef a fost probabil decisivă. El a văzut în mine mai degrabă un bun jurnalist decât un bun tehnoredactor. Țin minte că la preselecția respectivă am scris un eseu despre transportul în comun. Acumulasem ceva experiență după ce am călătorit ani în șir agățat de scara tramvaiului, așa că articolul a ieșit OK.

Sunteți și scenarist de succes pentru un show TV. Cum a fost prima experiență legată de televiziune?
Și aici a fost vorba tot de o întâmplare. Una fericită. Când a început criza pe la noi, cred că era prin 2008, l-am cunoscut pe Toni Grecu. Așa am trecut de la presa scrisă la divertisment de televiziune. Sînt unul dintre scenariștii emisiunii Serviciul Român de Comedie, de pe Pro TV. Împreună cu Toni am debutat anul ăsta și ca scenarist de film de lungmetraj. Comedia S-a furat mireasa, cu Jojo într-unul din rolurile principale, a avut premiera pe 12 mai. Oricum, munca de scenarist de televiziune e total diferită de cea de scriitor sau jurnalist. Îți aduce satisfacții sau decepții foarte repede. Adică imediat ce afli ratingul emisiunii. Din fericire, Serviciul Român de Comedie a rămas un show de divertisment de top, unul dintre puținele în care umorul nu a derapat într-o zonă obscenă.

Care este personajul din Templul negru care v-a dat cele mai multe bătăi de cap?
Doctorul Andrew Taylor. E un personaj complex, care are de luat o decizie grea într-un moment-cheie.

Acest al treilea roman al dumneavoastră tratează o temă mereu actuală, de vreo două milenii: statutul evreilor și teoriile privind intenția lor de dominație mondială. Cât timp v-ați documentat pentru această carte în care ați introdus atât de multe informații istorice?
Legat de timpul de documentare, așa cum v-am spus, m-a ajutat mult internetul. Însă pentru Templul Negru am folosit și alte surse. Spre deosebire de primele două romane, am schimbat intriga de câteva ori până să ajungă la forma finală. În plus, am introdus și vreo două personaje noi. Deci pre-producția și scrierea propriu-zisă mi-au luat ceva mai mult timp. Într-adevăr, în Templul Negru apar unele teorii legate de presupusa intenție a evreilor de a domina lumea. Evident, ele nu-mi aparțin. Fac parte din istoria fascinantă a acestui popor deosebit din multe puncte de vedere. Apropo, știați că unii dintre cei mai talentați scenariști de la Hollywood sunt evrei?

Liviu Antonesei vă compară cu John le Carre – cum vedeți această alăturare?
Mă onorează și mă obligă în același timp. John le Carre este unanim recunoscut drept cel mai bun autor de romane de spionaj. Ceea ce scriu eu face parte dintr-un gen puțin diferit, dar cred că important rămâne un singur lucru – dacă cititorului i-a plăcut sau nu povestea. De altfel, un fost coleg de liceu stabilit la Londra mi-a mărturisit că stilul meu ar avea mai multe în comun cu Jeffrey Archer decât cu John le Carre.

V-ati gândit să scrieți o serie de thrillere al căror fir unificator să fie personajul principal?
Nu m-am gândit, dar mi-ați dat o idee. Cred că personajul principal ar putea fi un polițist cu capacități paranormale, care își scapă infractorii printre degete, e corupt până-n măduva oaselor, își înșeală soția cu o colegă și îi place să bea până cade sub masă. Probabil că rezultatul ar fi un nou gen literar: thrillerul-comedie.